Planeta HR — 03 November 2017

de Cristian Popescu

Când am primit invitaţia să contribui la articolul despre criza actuală de leadership am fost mai întâi intrigat de subiect, am stat un minut pe gânduri şi m-am întrebat: ,,Suntem într-adevăr într-o criză de leadership?” Intuitiv, primul răspuns a fost că da, s-ar putea să fim, dar mi-a fost greu să definesc exact ce ar însemna asta. În fond, în jurul meu văd în continuare multe lucruri bune şi mulţi oameni straşnici, cu calităţi vădite de leadership, ca mai mereu în ultimii vreo 20 de ani de când am aflat de acest concept. Şi… totuşi…?

Poate ar fi bine să explic ce înţeleg eu prin ,,leadership”. Există multe definiţii – mai mult sau mai puţin formale ori colorate, toate mai mult sau mai puţin acceptabile sau utile, în funcţie de circumstanţele în care sunt folosite şi de dispoziţia de moment a cititorului.

Leadershipul înseamnă să vezi viitorul în termeni de oportunităţi

Eu înţeleg prin ,,leadership” în primul rând manifestarea unei atitudini constructive de a vedea viitorul în termeni de oportunităţi. Această manifestare se traduce prin a împărtăşi viziunea constructivă cu ceilalţi, prin a încuraja şi – mai ales – prin a lucra împreună pentru a transforma viziunea în realitate. Acestei definiţii i-ar putea fi adăugate multe alte cuvinte care să o sprijine – curaj, responsabilitate, energie şi aşa mai departe, dar aş vrea să păstrăm lucurile cât mai simple. Cred că este o definiţie care se poate aplica oricui şi în orice situaţie, nu numai şefilor şi nu doar la muncă.

Din perspectiva acestei definiţii, crizele de leadership pot apărea din cauza oricărei dintre aceste trei componente: din lipsă de viziune, lipsă de comunicare/mobilizare sau din lipsă de acţiune.

Criza lui ,,merge şi aşa” şi a lui ,,nu e treaba mea”

Şi acum să revenim la întrebarea iniţială: suntem într-o criză de leadership? Răspunsul meu ar fi că riscăm să fim dacă nu suntem atenţi. Criza de leadership pe care o văd eu posibilă este una subtilă, invazivă şi greu de dezrădăcinat – cea manifestată prin acceptarea tacită, ignorantă, nepăsătoare sau defetistă, criza deja celebrului ,,merge şi aşa” sau a lui ,,nu e treaba mea”. Este o criză de leadership în acţiune, care se manifestă la început benign, la nivel individual, chiar şi printre cei mai buni dintre noi, dar se transformă uşor în obişnuinţă şi ajunge să se extindă, să contamineze şi să devină colectivă. Ea devine vizibilă şi când vorbim despre situaţiile de zi cu zi (cum ar fi amânarea unei lucrări importante sau simpla nerespectare a regulilor), dar e şi mai vizibilă atunci când vorbim despre lucrurile importante (cum ar fi atitudinea faţă de muncă şi rezultate, faţă de cei care depind de noi, faţă de agenda socială – participarea la alegeri, implicarea în rezolvarea unor probleme sociale majore etc.).

Dintre cele trei manifestări ale leadershipului – viziune, comunicare şi acţiune – cea dintâi şi cea din urmă cred că necesită cea mai mare atenţie. Spun asta pentru că văd des oameni cărora le e greu să iasă din rutină şi să dezvolte o viziune a ,,mai binelui”, aşa cum tot des văd şi cum se nasc intenţii şi discuţii frumoase, dar care, din păcate, nu sunt urmate şi de fapte.

Eu am lucrat vreo 20 de ani în companii multinaţionale şi sunt recunoscător pentru că am învăţat multe acolo. Am avut norocul să am mulţi colegi faini, să am proiecte foarte interesante, ba chiar şi şefi buni! Unul dintre lucrurile bune pe care le-am deprins în aceste organizaţii şi pe care încerc să-l transmit acum şi la muncă şi la şcoală şi acasă (şi, iată, acum şi în revistă!) este simţul responsabilităţii pentru lucrul bine făcut. Insist asupra verbului ,,făcut” – nu doar gândit sau spus, nu făcut de mântuială, pe genunchi sau de ochii lumii (frecvent sub şubreda protecţie a lui ,,mai vedem noi dup’-aia!…”).

Care sunt capcanele compromisului?

În rolul meu de om de Resurse Umane am norocul să pot interacţiona cu mulţi oameni, în diferite contexte, aşa că am posibilitatea şi responsabilitatea de a sprijini consolidarea leadershipului, cum zice povestea – ,,de la vlădică până la opincă”. Cred că aceasta – întărirea leadershipului – este una dintre cele mai importante şi dificile responsabilităţi ale unui departament bun de Resurse Umane. Este în ea însăşi o dovadă de leadership care trebuie să se manifeste susţinut în toată munca de construcţie organizaţională, de la atenţia acordată în recrutare alegerii oamenilor potriviţi, la evaluarea cât mai responsabilă a performanţelor, a potenţialului, la sprijinul cât mai adecvat acordat în dezvoltare liderilor şi în susţinerea promovărilor.

Capcanele compromisului sunt la tot pasul, câteodată el părând inevitabil: cine nu a simţit presiunea omniprezentă a timpului (graba de a acoperi un post vacant, de a trimite o prezentare din scurt, de a răspunde la 187 de email-uri înainte de a pleca acasă…) sau teama de a nemulţumi un şef, ,,jena” de a da feedback ,,constructiv” sau aversiunea faţă de a-i atrage atenţia unui coleg care nu mai dă randament… Ca să nu mai vorbim de sfârşeala care ne cuprinde când vine vorba de a recunoaşte că noi înşine am greşit sau că am întârziat, că am uitat sau că nu ne-a păsat… În astfel de situaţii o atitudine de lider este dificilă, dar foarte necesară. Momentele dificile, rezolvarea problemelor grele, discuţiile oneste sunt piatra de încercare a adevăratelor caractere, când nu merge ,,şi aşa”, ci trebuie acţionat în aşa fel încât să fie bine, tot mai bine, foarte bine.

Busola mea de leadership este Ana, fiica mea

Aşadar, nu cred că suntem neapărat într-o criză, dar putem intra fără să ne dăm seama dacă nu suntem atenţi şi dacă nu ne asumăm responsabilitatea de a face lucrurile cum trebuie.

E greu să fim perfecţi, trăim în vremuri deseori tulburi, ritmul vieţii s-a accelerat, surprizele, provocările, situaţiile ,,speciale” apar frecvent, e greu de ţinut cârma în direcţia bună. Pentru mine busola de leadership este Ana, fiica mea. Mai precis, gândul la ea. Îmi pun întrebări simple: ce aş putea să fac ca ea să aibă o viaţă mai bună? Ce exemplu îi dau prin ceea ce spun sau prin ceea ce fac? Ce ar zice ea dacă ar afla? Cred că dacă toţi am reuşi să judecăm ceea ce facem, ce nu facem şi cât de bine facem prin filtrul impactului asupra celor de care ne pasă – fie familie, prieteni, colegi, naţie – vom reuşi să evităm crizele şi să construim poveşti de care să fim mândri şi pe care – cu însufleţire, nu cu stânjeneală – să le povestim nepoţilor.

hr managerAceastă intervenție face parte din cover story-ul din numărul de octombrie, dedicat crizei de leadership. Pentru mai multe informații despre abonamente poți accesa acest link.

Comentarii

Share

About Author

Revista HR Manager

(0) Readers Comments

Leave a Reply