„Sensul nostru vine de la ceva sau cineva care este întotdeauna în afară și mai mare decât noi”, spune psihoterapeutul Esther Perel, citându-l pe scriitorul evreu Viktor Frankl, un om care, după ce timp de trei ani a fost doar un număr în lagărele naziste, a ales să redevină om. Și ne-a dăruit o carte.
Omul în căutarea sensului vieții este o carte vie. Este o carte despre alegere, despre abținerea de la judecăți de valoare, despre ridicarea din sine și despre cum poți privi în viitor atunci când tot ce ai sunt amintiri și lipsa unui viitor probabil sau previzibil. Este o carte care lasă loc pentru două variante de a merge mai departe: să nu mori sau să revii la viață. Să ierți sau să te răzbuni. Să uiți sau să nu lași să se uite o astfel de traumă. Frankl a împărțit această operă literară în trei părți: prima parte evocă experiențe din lagărul de concentrare, a doua descrie logoterapia, iar ultima reprezintă stenograma unei conferințe susținute în 1983, în Germania de Vest, pe tema optimismului tragic.
NU JUDECA PE NIMENI PENTRU UNDE ESTE LA UN MOMENT DAT. NU ȘTII DE CE A AJUNS ACOLO
Pentru a poziționa de la bun început cititorul în paradigma lipsei de judecată, Viktor Frankl folosește primele rânduri din carte pentru a sublinia că „Omul dinafară poate lesne să ajungă la o concepție greșită despre viața din lagăr, una amestecată cu sentimentalism și milă. Un astfel de om are prea puțin habar de lupta teribilă pentru existență care se ducea în rândul deținuților. Era o luptă neîntreruptă pentru pâinea cea de toate zilele și pentru propria-ți viață sau pentru cea a unui bun prieten”. Acest prim capitol al cărții nu are doar rolul de a ne invita la dezbrăcarea de orice tip de prejudecăți, ci și de a ne aduce în prim-plan anatomia psihologică a deținutului.
Aproape contraintuitiv și poate paradoxal, Frankl spune că în ciuda condițiilor teribile din lagăr, viața sufletească putea să se adâncească, pentru că antrenarea imaginației și a preocupărilor elevate oferea antrenamentul retragerii din realitatea imediată, teribilă, într-un refugiu mental confortabil. Riguros și organizat în expunere, Frankl ne trece prin cele trei etape principale ale procesului parcurs de deținuți:
Șocul – provenit din iluzia grațierii și din înțelegerea că nimeni nu îi va cruța.
Moartea emoțională – treptat, grimasele de milă, durerea, empatia, disprețul au devenit o sursă de pedeapsă din partea gărzilor, astfel că pentru a scăpa, deținuții și-au mortificat reacțiile normale, lucru care a dus, inevitabil, la o apatie profundă tip carapace.
Psihologia post-eliberare – sentimentul eliberării este unul eminamente personal. „Libertate (…) Repetasem cuvântul acesta atât de des în timpul anilor încât își pierduse sensul (…) nu puteam pricepe faptul că libertatea ne aparținea.”
Dincolo de obișnuirea cu noul statut de om liber, precum și de conștiința faptului că mulțumirea și capacitatea de a simți bucurie trebuiau reînvățate, Frank amintește de depersonalizare ca fenomen psihologic prin care treceau deținuții eliberați. „Omul eliberat dintr-odată de tensiunea sufletească poate suferi anumite deteriorări ale sănătății sale morale și spirituale.” Frank departajează foarte clar trei fenomene emoționale care apar aici:
Pornirea celor care simt că pot dispune și că își pot folosi libertatea așa cum cred ei de cuviință, fără nici o cenzură, ajungând extrem de repede de la postura de asupriți la cea de asupritori, justificându-și comportamentul prin experiențele cumplite prin care trecuseră.
* Amărăciunea că poate suferința lor a fost, până la urmă, fără de sens.
*Dezamăgirea că, în ciuda speranței care i-a ținut în viață și le-a menținut anduranța în lagăr, pe unii dintre ei nu îi mai aștepta nimeni afară.
Întreaga carte stă sub auspiciul unei idei extrem de generoase cu privire la o putere aflată tot timpul în noi toți: „Omului i se poate lua totul, mai puțin un lucru: ultima dintre libertățile umane – respectiv aceea de a-și alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-și alege propriul mod de a fi.”
OAMENII SE ÎMPART ÎN DOUĂ CATEGORII: CEI CARE CAUTĂ SENSUL VIEȚII FĂRĂ SĂ-L GĂSEASCĂ ȘI CEI CARE L-AU GĂSIT FĂRĂ SĂ ÎL CAUTE. (Emil Cioran)
Partea a doua a cărții descrie principiile logoterapiei, o știință dezvoltată de Frankl, focusată pe viitor mai degrabă decât pe trecutul pacientului, adică pe sensul pe care fiecare îl poate da vieții sale. Pe scurt, este o terapie centrată pe sens, care elimină orice mecanism de feedback cauzator de depresii ori nevroze, și demască pseudovalorile pacienților pentru a ajunge la autenticitate și dorința unei vieți cât mai pline de sens. În definitiv, logoterapia ne spune că putem găsi sensul vieții pe trei căi: creând ceva, experimentând sau cunoscând pe cineva și suferind (atunci când nu putem schimba o situație, suntem provocați să ne schimbăm pe noi înșine).
Dincolo de orice intenții și răspunsuri la dubii existențiale de moment, de regulă, apelăm la ideea de libertate ca la o ultimă formă de manifestare a sinelui în condiții optime. Așa cum aceia dintre noi care au avut de-a face cu libertăți precar înțelese ori care și-au înțeles ei înșiși în mod eronat gradele de libertate, așa și autorul argumentează concis, impecabil și fără drept de apel că „Nu libertatea are ultimul cuvânt. Libertatea este doar una din fețele monedei și doar o jumătate de adevăr”. Frankl spune că libertatea este doar aspectul negativ al întregului fenomen, aspectul pozitiv fiind responsabilitatea. „De fapt, libertatea este în pericol să degenereze într-un simplu capriciu dacă nu este viețuită în termenii responsabilității. Acesta este motivul pentru care am recomandat ca Statuii Libertății de pe Coasta de Est să îi fie adăugată o Statuie a Responsabilității pe Coasta de Vest.”
SUFLETUL NU CUNOAȘTE SITUAȚII DE VIAȚĂ FĂRĂ IEȘIRE. (Marcel Proust)
În ultima parte a cărții, Frankl definește „optimismul tragic” prin opțiunea de a rămâne optimist în ciuda unei triade tragice provocate de suferință (pe care trebuie să o transformăm într-o realizare omenească și într-o împlinire umană), vinovăție (din care trebuie să derivăm șansa de a ne schimba în bine) și moarte (față de efemeritatea căreia se cuvine să trecem la acțiune în mod responsabil, cât timp suntem în viață).
Trăim vieți în care avem foarte multe lucruri de făcut, însă fără a putea articula de fiecare dată motivele din spate. Avem tot ce ne trebuie pentru a trăi, dar unii dintre noi nu și pentru ce, motiv pentru care ajungem să redefinim clasamentul actual al afecțiunilor de top, punând pe poziții fruntașe depresia, psihozele, nevrozele, anxietatea. Însă Frankl ne lasă moștenire o concluzie cu privire la scopul ultim al vieții, așa cum l-a înțeles el: dragostea. El spune despre ea că ar fi ultimul și cel mai înalt țel la care omul poate să aspire. „Am înțeles că omul căruia nu i-a mai rămas nimic în lumea aceasta poate totuși să cunoască fericirea, chiar și dacă numai pentru o clipă, contemplând persoana iubită.”
Omul în căutarea sensului vieții este o lectură puternic introspectivă prin care cititorul se repoziționează pentru câteva ore în afara vieții sale comode din vârf de canapea și, eliberat de tentația de a judeca, se lasă purtat treptat și ghidat pe căile unei înțelegeri profunde.
Recenzie semnată de: Raluca Mihăilă, Strateg de Marketing @ Utopic Brain, Scriitor, Fotograf.
Titlul cărții: Omul în căutarea sensului vieții
Autor: Viktor E. Frankl
Editura: reeditare 2018, Meteor Press
Raluca Mihăilă, Strateg de Marketing @ Utopic Brain, Scriitor, Fotograf
