de Daniela Palade Teodorescu, Editorialist
Nu știu dacă ceea ce voi spune acum se încadrează la categoria pleonasm sau paradox: umanitatea a devenit o abilitate esențială în traversarea oricărei crize – epidemiologice, economice, etice, ideologice. Această perioadă de încercare ne demonstrează încă o dată faptul că la baza oricărei recesiuni se află una spirituală, care le subîntinde pe toate celelalte. Și că marele câștig al acestei crize este că ne va obliga, cu duritate, să ne redescoperim umanitatea – uitată, atrofiată sau camuflată de iureșul nebun al vieții cotidiene.
Umanitatea pe care le-o reprimăm copiilor încă din școală sub pretextul concurenței, al locului întâi cu orice preț, al autoconservării, al evitării eșecului. Cedăm ușor în fața panicii și ne lăsăm copleșiți de frică pentru că uităm să fim oameni. Să fii uman ține și de educație – și nu neapărat de cea școlară, din instituții. Suntem învățați să fim deștepți, dar mai puțin să fim umani.
Dacă am ține cont de faptul că umanitatea e ingredientul cel mai puternic și mai la îndemână în transformarea oamenilor, poate că nu ar mai fi atâtea seisme care să zgâlțâie lumea așa cum o face această pandemie. Dar, din păcate, tocmai această umanitate este cea mai puțin apreciată, drept pentru care acasă, la muncă, ne transformăm în niște roboței care uită că forța ce pune lumea în mișcare și hotărăște destine nu mai e dată doar de competență, inovație, profit sau productivitate. E emoția. E ceea ce transmite fiecare persoană către ceilalți. Forţa care dintotdeauna mișcă lumea și schimbă vieţile.
Umanitatea va ține lumea unită și funcțională. Să te manifești solidar, cu compasiune, bunăvoință și responsabilitate face parte din testul acestei crize.
Acest material a fost preluat din numărul 63 al Revistei HR Manager.
Pentru abonare, click aici.
