de Av. Iuliana Dinu, Partener, Gilescu Valeanu & Partenerii
Conform Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii, în cazurile în care angajații, din motive obiective nu pot efectua concediul de odihnă în anul în curs, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de report de 18 luni calculate de la începutul anului următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual.
De la regula efectuării în natură a concediului de odihnă, Codul muncii prevede o singură excepţie când compensarea în bani este permisă, respectiv în cazul încetării contractului individual de muncă.
După împlinirea perioadei de report de 18 luni, se stinge doar dreptul de efectuare a concediului de odihnă în natură, însă subzistă componenta pecuniară a acestuia, Curtea de Apel București fiind constantă în acest sens.
Astfel, în concepția Curții de Apel București, faptul că după împlinirea perioadei de report de 18 luni, se stinge componenta de bază a dreptului la concediu de odihnă, respectiv aceea de a fi efectuat în natură, nu aceeași soluție se impune în ceea ce privește componenta pecuniară a concediului de odihnă.
Astfel, după împlinirea perioadei de report de 18 luni se stinge doar dreptul angajatului de a mai pretinde efectuarea în natură a concediului de odihnă, nu însă și dreptul de a pretinde compensarea în bani, bineînțeles, doar în cazul încetării contractului individual de muncă, indiferent de cauză.
Cu alte cuvinte, după împlinirea termenului de 18 luni de reportare a concediului de odihnă, angajatul nu mai are dreptul de a efectua concediul de odihnă în natură, însă, nu va pierde dreptul de a fi compensat pentru concediul neefectuat.
Ceea ce impune atenția nu este neapărat faptul că subzistă componenta pecuniară a dreptului la concediu de odihnă, deși și aceasta impune anumite distincții, ci data la care se naște dreptul de compensare, dată în funcție de care se va calcula termenul general de prescripție de trei ani. Astfel, întrebarea firească este dacă dreptul la compensarea în bani se naște de la împlinirea termenului de report de 18 luni sau de la data încetării contractului individual de muncă, indiferent de cauză.
Întrucât Codul Muncii nu oferă o soluție în acest sens și nici nu face vreo distincție, se impune a ne îndrepta atenția tot spre jurisprudența relevantă în materie.
Astfel, jurisprudența Curții de Apel București, deși neunitară, pare a fi majoritară în a statua că în cazul compensării în bani a concediului de odihnă neefectuat, dreptul de prescripție de 3 ani se calculează de la data încetării contractului individual de muncă, iar nu de la data împlinirii termenului de 18 luni în care se reportează concediul de odihnă neefectuat în anul în curs.
Rațiunea unei astfel de practici pare să derive din chiar prevederile Codului Muncii, conform căruia, până la încetarea contractului de muncă, nu poate fi pretinsă compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.
Astfel, întrucât compensarea în bani a concediul de odihnă se naște exclusiv la data încetării contractului individual de muncă, până la această dată nefiind de conceput vreo situație în care compensarea concediului de odihnă poate fi pretinsă, este firesc ca dreptul la acțiune să se nască la data încetării contractului individual de muncă.
Cu alte cuvinte, componenta pecuniară a concediului de odihnă este un drept afectat de o condiţie suspensivă, respectiv de condiţia încetării raporturilor de muncă între părţi, fără ca legiuitorul să distingă între diferitele cauze care au ca efect încetarea raporturilor de muncă.
Astfel, obligaţia angajatorului de a compensa în bani concediul de odihnă neefectuat devine scadentă la data încetării raporturilor de muncă dintre părţi, corelativ născându-se dreptul angajaților la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, necondiţionat de vreo cerere adresată angajatorului în acest sens.
Așa cum menționam anterior, există, totuși, decizii chiar la nivelul Curții de Apel București prin care s-a statuat că dreptul la acțiune se naște la data la care cel mai târziu putea fi efectuat concediul de odihnă în natură, respectiv data împlinirii termenului de report de 18 luni calculat de la începutul anului următor.
Astfel, prin decizia nr. 2574/2018, Curtea de Apel București a statuat următoarele: ”Data naşterii dreptului la acţiune este data până la care concediul de odihnă putea fi efectuat în natură.Anterior acestui moment, salariatul nu avea deschisă calea acţiunii pentru compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, întrucât art. 146 alin. 2 din Codul muncii prevede că „angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual.”
Însă, în opinia noastră și în acord cu practica majoritară, sunt argumente solide în a susține că dreptul la compensare se naște de la data încetării contractului individual de muncă, iar nu de la data împlinirii termenului de report de 18 luni.
În orice caz, până la încetarea contractului individual de muncă nu se plătește concediul de odihnă neefectuat.
De menționat este că, la nivel european, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), prin hotărârile pronunţate în 6 noiembrie 2018, în cauzele C-619/16 şi C-684/16 S W. Kreuziger/Land Berlin şi Max-Planck- Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften eV/Tetsuji Shimizu, a subliniat faptul că ”un lucrător nu îşi poate pierde în mod automat dreptul dobândit la concediu anual plătit pentru că nu a solicitat concediu, în schimb, dacă angajatorul dovedeşte că lucrătorul s-a abţinut în mod deliberat şi în deplină cunoştinţă de cauză să îşi ia concediul anual plătit după ce i s-a oferit posibilitatea să îşi exercite în mod efectiv dreptul la acest concediu, dreptul Uniunii nu se opune pierderii acestui drept şi nici, în cazul încetării raportului de muncă, lipsei corelative a unei indemnizaţii financiare.”
Instanţa europeană a subliniat că drepul la concediu de odihnă în natură, respectiv, prin echivalent, nu se poate stinge decât dacă lucrătorului i s-a oferit de către angajator posibilitatea, în special printr-o informare corespunzătoare din partea acestuia din urmă, de a efectua zilele de concediu în cauză în timp util, aspect care trebuie dovedit de angajator.
În pofida hotărârilor CJUE la care am făcut referire anterior, practica instanțelor din România nu îmbrățișează posibilitatea pierderii nici a dreptului la efectuarea concediului în natură și nici a dreptului la compensarea în bani a acestuia.
Din perspectivă practică, este recomandabil ca angajații care nu au efectuat concediul de odihnă pentru anul în curs să fie notificați în scris și să li se reamintească că au dreptul de a efectua concediul în perioada de 18 luni de reportare, să se insiste pentru efectuarea în natură și în același timp, să se exprime disponibilitatea angajatorului de a acorda concediul de odihnă.
În concluzie, la stadiul actual al jurisprudenței, după împlinirea termenului de 18 luni se pierde doar dreptul de efectuare în natură a concediului de odihnă, însă nu și dreptul de compensare în bani, acesta din urmă (dreptul la compensarea în bani a concediului de odihnă) născându-se doar la încetarea contractului individual de muncă.
