Daniela Palade Teodorescu
Redactor-șef Revista CARIERE
Din discuțiile pe care le-am avut cu diverși antreprenori care se încăpățânează să construiască în România, un lucru reiese clar: bătălia se va duce nu pe clienți, ci pe oamenii din companie care să deservească acești clienți. Probabil și din cauză că nevoile umane fundamentale nu se schimbă fundamental, ci doar felul în care ele sunt împlinite.
Deci, nu se schimbă „cererea”, ci felul în care faci „oferta” și mai ales cu cine o susții. Prin natura profesiei, am văzut multe organizații și am intrat în contact cu multe culturi organizaționale, fiecare declamându-și cât mai inedit brandul de angajator.
Puține sunt însă cele care își respectă brandul de angajator trăindu-l autentic, cu bucuria de a aduna sub umbrela lor oameni sincer animați de un scop mai înalt decât binele personal, adică prestând o muncă remunerată.
Aici oamenii se simt prețuiți pentru ceea ce sunt și pentru ceea ce ar putea deveni. Poate că cel mai apreciat brand de angajator este acela care reușește să crească oameni în interior, dar și în exterior, prin produsele și serviciile pe care le furnizează. Se vorbește din ce în ce mai mult despre talente și despre felul în care acestea amprentează brandul de angajator. Cred că în viitorul imediat acesta va fi definit de felul în care organizația reușește să identifice, să atragă și să mențină talente. Ele nu „cresc” pe toate drumurile, nu mai stau de mult la coadă la ușa angajatorilor, ci, dimpotrivă, ajung să fie vânați. Nu e o idee bună însă să îi ții într-o colivie…
Dar de la imaginea unei realități atât de sofisticate și atât de provocatoare la realitatea din teren e un decalaj uriaș. Din păcate, multe organizații acționează schizoid, cu declarații și citate motivaționale pe toate ușile și pe toți pereții, cu regulamente perfect aliniate la toate dezideratele umaniste, europene, care declamă oamenii ca fiind cea mai prețioasă resursă, dar care, în fapt, se confruntă cu imense fluctuații de personal, cu o cultură a bârfei și a discreditării înfloritoare și conflicte mocnite care izbucnesc la prima situație de criză, cu mari inadvertențe în politica de remunerare care ține oamenii în modul de supraviețuire și nu de emancipare.
La nivel declarativ, avem multe puncte bifate pe hârtie, dar la nivel faptic, avem multe capete plecate și minți manageriale osificate în tipare care nu mai sunt funcționale. Românescul „zic ca ei și fac ca mine” funcționează aici de la angajat la angajator într-o reciprocă extrem de toxică.
Ca să trecem de la o realitate dorită la una trăită e nevoie de autenticitate. Numai așa se pot construi poduri trainice care să reziste la toate crizele economice și la toate revoluțiile industriale. Brandul de angajator se trăiește sau nu există.
