de Atena Enea
Decizii îndrăzneţe, leadership, nevoia de o cultură organizaţională şi de o echipă unită, de provocări ambiţioase şi de o dorinţă de a face mai multe şi mai bine. Ele sunt câteva dintre motivele datorită cărora organizaţiile ajung, în mod natural, să facă proiecte din ce în ce mai interesante, în care să îşi implice toţi angajaţii şi din care să ia naştere o dorinţă comună de a deveni mai bun. Un astfel de proiect intern este All for Kilimanjaro al UPC România, care şi-a propus să insufle noi valori care stau la baza culturii organizaţionale a companiei, printr-o provocare ambiţioasă, cu două înţelesuri: călătoria propriu-zisă pe cel mai înalt munte din Africa şi propriul Kilimanjaro al fiecăruia dintre angajaţii companiei.
15 angajaţi ai UPC România, împreună cu CEO-ul Robert Redeleanu, au ajuns pe Kilimanjaro. Proiectul este o reprezentare a modului în care echipa UPC îşi doreşte să acţioneze: ambiţios şi mai sus decât a făcut-o până acum. La 5.895 de metri, mai exact.
All for Kilimanjaro, dincolo de planurile ambiţioase de a urca pe munte, este despre a ajunge să domoleşti chiar şi cele mai înalte vârfuri. Acele vârfuri care îţi apar zilnic în viaţă şi care te provoacă să vrei mai mult şi să fii mai bun. Din ce în ce mai bun. Astfel că, UPC România i-a invitat pe cei aproximativ 1,900 de angajaţi şi colaboratori să finalizeze o sănătoasă, sport, cultură, strânse pe o platformă online, special creată pentru proiect. Prin intermediul ei, dar şi prin newslettere interne şi alte acţiuni informative, angajaţii au fost încurajaţi să atingă obiective ambiţioase, care au stat la baza acestei ascensiuni şi care au fost continuate chiar şi după finalizarea cuceririi muntelui Kilimanjaro.
Cultura organizaţională, un mod de viaţă
La UPC, cultura organizaţională reprezintă un mod de viaţă pentru angajaţi şi asigură o continuitate socială. Ea sprijină inovaţia, implicarea, valorile şi credinţele care stau la baza companiei şi, implicit, ale echipei – care este orientată către performanţă şi atingerea de obiective ambiţioase. Iar All for Kilimanjaro este o reprezentare puternică a modului în care compania gândeşte, acţionează şi ia decizii îndrăzneţe.
UPC „aduce la bord” entuziasmul, curiozitatea, implicarea, acceptarea, curajul de a spune DA şi de a merge mai departe, indiferent cât de greu ar fi, având ca rezultate construirea unei echipe puternice şi mereu deschisă la ceea ce este nou, susţinerea colegilor şi a creativităţii lor şi sărbătorirea fiecărei reuşite.
Fiecare dintre noi are propriul Kilimanjaro
Important este să luptăm pentru el şi să-l aducem cât mai aproape de îndeplinire. UPC România îşi doreşte ca prin această călătorie, prin drumul pe care toţi l-au avut de parcurs de la începutul proiectului până în prezent, să reuşească să aducă în prim plan această idee despre obiectivele ambiţioase pe care fiecare dintre angajaţii săi ar trebui să le aibă. Apoi, ele să ajungă să fie exemple pentru ceilalţi. Importantă este conştientizarea, împărtăşirea experienţelor, deschiderea către o comunicare bilaterală, atât la nivel personal, cât şi profesional.
All for Kilimanjaro este un proiect ambiţios iar călătoria nu a fost departe de cea mai impresionantă experienţă pe care angajaţii au trăit-o până în prezent.
Motivaţia comună sporeşte dorinţa de reuşită
Pentru a simţi o parte din trăirile celor 16 angajaţi UPC, în cele 8 zile de călătorie, am cerut câteva păreri unor finalişti, care au ajuns pe vârful Uhuru, cel mai înalt vârf din Africa.“Călătoria pe Kilimanjaro m-a ajutat să observ cât de mult creşte forţa fiecărui membru al echipei, motivaţia comună care sporeşte dorinţa fiecăruia de reuşită şi momentele în care treci peste greutatea actului doar pentru că trăieşti în prezent cu prietenii sau colegii”, spune Mihnea Dorobanţu. “Cele mai grele momente au fost cele în care am ajuns la altitudinile mai înalte. Au fost două zile destul de grele şi, cu siguranţă, fără ajutorul colegilor şi porterilornu aş fi putut continua călătoria.
Echipa a fost foarte importantă. Cea mai importantă,” spune Alexandra Romanescu.
Valorile acestor tineri sunt revizuite acum. “Familia, stabilitatea, siguranţa locului de muncă erau câteva dintre valorile mele înainte de experienţa pe Kilimanjaro. Acum, pot să adaug cu mâna pe inimă loialitatea, recunoaşterea şi aventura”, spune Alexandra. ”În urma expediţiei, setul de valori nu s-a schimbat. Dar am început să pun accent mai mare pe anumite valori, ţinând cont şi de agitaţia de zi cu zi, pe care, poate, le-am neglijat în trecut. O parte dintre ele sunt sănătatea, credinţa, grija faţă de mediu şi faţă de ceilalţi, perseverenţa şi empatia”, afirmă Alexandra. “Valorile sunt deja puternic înrădăcinate şi sunt valabile atât înainte cât şi după expediţie: familia (m-a sprijinit de la început), sănătatea (inclusiv mişcarea şi alimentaţia) şi libertatea (atât în decizii cât şi în organizarea timpului)”, afirmă Sabina Bălan.
S-au sprijinit unul pe altul
În cele mai grele momente, fiecare a simţit că fără echipă nu va putea reuşi. “Fără echipa de porteri, ghizi şi bucătari nu cred că am fi reuşit să atingem vârful. Totuşi, un sprijin extrem de mare a venit din partea colegilor. Pe munte am devenit o familie, iar fiecare dintre noi aveam grijă de celălalt. Întrebări de
genul: „Hei neaţa, cum te simţi?””, „Ai dormit bine,?” erau deja în repertoriul nostru zilnic, iar faptul ca simţeai interes din partea lor îţi dădea multă încredere şi siguranţă în tine. Cele mai grele momente au fost în noaptea ascensiunii. Şi aici, echipa a avut un rol esenţial. Ne încurajam reciproc, îmbrăţişarea colegilor şi vorbele lor mi-au reîncărcat bateriile. În vârf, abia reuşeam să ne mai ţinem pe picioare.
Am făcut poze, am plâns, ne-am îmbrăţişat şi ne-am dat seama că unul fără celălat nu am fi reuşit”, susţine Andrei Gherasim. “Momentul cel mai greu a fost noaptea vârfului. Pe toată durata ascensiunii chiar ne-am sprijinit unul pe altul – nu se întâmpla ca cineva să aibă probleme, iar noi ceilalţi să nu ne preocupăm. Chiar dacă lucrăm în departamente diferite, pe munte job-ul era acelaşi, funcţia la fel. Am fost o echipă şi am reuşit să atingem vârful împreună”, ne spune Bianca Vlăsceanu.
“Consider că este foarte greu, dacă nu imposibil să reuşeşti singur. În momentul în care resimţeam orice fel de durere, mai ales cele de cap, eram foarte motivat să mă ţin după echipă, mă inspira inclusiv dorinţa de reuşită pe care o vedeam la alţi colegi”, afirmă Mihnea. “Nu am avut momente în care să gândesc că nu voi reuşi, iar asta datorită echipei şi modului de organizare care au oferit suficiente garanţii pentru reuşită”, subliniază Paul Dudău. “În noaptea ascensiunii spre vârf, m-a ajutat foarte mult ritmul impus de grup şi mersul în şir ca o omidă imensă. Nimeni nu încetinea, nimeni nu se grăbea, “ aflăm de la Sabina Bălan. Energia echipei şi dorinţa de a reuşi i-au împins până la 5.895 de metri
De foarte multe ori echipa te ajută să mergi mai departe, orice s-ar întâmpla. Pe munte, aceasta devine
o regulă.” Echipa m-a ajutat pe toată durata expediţiei prin grija pe care mi-a arătat-o, prin cuvintele de încurajare pe care le-am auzit în mod constant, prin micile gesturi pe care fiecare membru le-a făcut,” spune Alexandra. “În primul rând, prin dorinţa lor de a ajunge în vârf. Lângă mine erau oameni care nu mai urcaseră pe munte sau nu mai dormiseră în cort şi totuşi simţeam în ei o motivaţie şi o încredere parcă mai puternică decât a mea.
Iar asta, în condiţiile în care eu m-am născut la munte şi am stat pe munte mai mult decât în oraş. În al doilea rând, am avut lângă noi oameni cu experienţă – şi aici mă refer la Alex Găvan – care a oferit tot sprijinul necesar echipei şi a făcut tot posibilul să menţină o atmosferă relaxată. Apoi, mai este şi Dr. Alin Popescu, care ne-a oferit tot spijinul cu sfaturi înainte de ascensiune. Noi, echipa UPC, a trebuit să punem în practică tot ce învăţasem. Deşi nu ne cunoşteam foarte bine între noi, am reuşit ca după câteva ore să formăm un grup compact, frumos şi plin de energie
pozitivă, susţine Andrei Gherasim. “Din momentul în care am aflat ca vom urca pe Kilimanjaro – obiectivul principal a fost să atingem vârful. După prima zi, obiectivul s-a schimbat 100%. Porneam mereu cu gândul să ajung până la următoarea tabără. Energia pe care echipa a avut-o şi dorinţa de a reuşi m-au împins până la 5.895 de metri.
A contat enorm pentru grup faptul că am avut cu noi un om experimentat – care ştia să ne spună la ce să ne aşteptăm a doua zi, care ne oferea încredere pentru ce avea să urmeze”, spune Bianca Vlăsceanu. “Consider că ne-am ajutat reciproc. Am plecat un grup vesel, motivat, responsabil; am devenit şi ne-am întors o echipă frumoasă şi învingătoare,” subliniază Elena Simion. “Toţi din echipă eram constant preocupaţi unii de alţii, din prima până în ultima zi. Am primit o atenţie deosebită în momentele în care mi-a fost greu,” Irina Zinculescu.
“O atmosferă foarte bună, încurajări constante, faptul că aveam nevoie zilnic de câteva elemente esenţiale şi ne aduceam reciproc aminte de ele, participarea activă în găsirea celor mai bune soluţii,” afirmă Mihnea Dorobanţu. “Echipa m-a ajutat să merg mai departe prin entuziasmul ei şi prin atenţia sporită pentru detalii”, spune Paul Dudău. “Nu mi-am propus în niciun simţit bine pe toată durata expediţiei, însă presiunea grupului era palpabilă.
Toţi îşi doreau să urce şi simţeai că trebuie să dai tot ce este mai bun ca să ajungem împreună sus,” susţine Sabina Bălan.
Călătoria care schimbă vieţi
Experienţa echipei UPC are de toate: emoţie, adrenalină, unitate, curaj, empatie şi sacrificiu. Ce au sacrificat şi ce au câştigat aceşti tineri? “Poate că am sacrificat o parte din timpul pe care l-aş fi petrecut cu fetiţa mea de 3 ani, însă am câştigat mai multă încredere în mine, respectul celor din jur, prieteni şi amintiri de viaţă minunate,” spune Alexandra. “Eu consider că nu am făcut sacrificii pentru această ascensiune, am avut doar de câştigat şi fără această ocazie oferită de UPC nu cred că aş fi reuşit vreodată să ajung pe vârful Uhuru. În primul rând, am câştigat oameni frumoşi în viaţa mea, împreună cu poveştile lor de viaţă superbe din care am învăţat cât de frumoasă este viaţa mea şi cât de mult trebuie să mă bucur pentru tot ce am şi ce este în jurul meu. Această călătorie mi-a schimbat viaţa,”ne spune Andrei Gherasim. “Nu am simţit că am făcut vreun sacrificiu. De câstigat, am câştigat enorm. Orice experienţă te învaţă lucruri despre tine cât şi despre ceilalţi – trebuie doar să stai cu ochii deschişi şi să le vezi,”susţine Bianca Vlăsceanu. “Am stat departe de familia mea aproape două săptămâni, dar mi-au oferit sprijin şi ajutor. Am câştigat o experienţă „once in a lifetime ”, amintiri şi sentimente unice. Am avut o şansă pe care nu o puteam rata. M-am simţit norocoasă şi mândră să fac parte din echipa care a dus UPC România pe cel mai înalt vârf din Africa!, subliniază Elena Simion. “A fost prima călătorie departe de familie, de prieteni şi, mai ales, de zona de confort. Ce am câştigat? Pot să spun că mi-am îmbogăţit sufletul cunoscând nişte oameni deosebiţi. Cuvintele sunt prea puţine pentru a descrie echipa care ne-a însoţit: porteri si ghizi. Aceştia, fără voia lor sau fără să îşi propună mi-au dat anumite lecţii despre lucrurile cu adevărat importante în viaţă: sănătate, simplitate, afecţiune şi înţelepciune, “spune Irina Zinculescu. “Am sacrificat din timpul petrecut alături de familie într-un moment important (aniversarea împlinirii vârstei de 10 ani a fetiţei mele). Am câştigat încredere în propriile forţe şi experienţă în relatia cu oameni, diferiţi în condiţii deosebite de viaţa cotidiană, “ declară Paul Dudău.
“Sacrificii: Nu le-aş numi sacrificii, ci soluţii găsite ca să am şansa de a merge în expediţie. L-am lăsat pe soţul meu să se descurce cu fetiţa noastră pe toata durata expediţiei. Iar pe parcursul anului a preluat el o parte dintre responsabilităţi astfel încât să mă pot antrena pentru expediţie. Am câştigat: noi prieteni şi o aventură de neuitat”, susţine Sabina Bălan.
Atunci când nimic nu ţi se mai pare imposibil
Ascensiunea la 5.895 de metri, pe vârful Uhuru este o experienţă care marchează cultura organizaţiei.
“Consider că prin această experienţă, UPC a reuşit să demonstreze, în practică, cultura organizaţională,.
Expediţia a fost una inovatoare (aşa cum ne dorim să fie experienţa oricărui client UPC sau a oricărui angajat), fiecare dintre membrii echipei a fost responsabil şi implicat şi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a avea succes atât ca individ, cât şi ca echipă. Am ieşit din zona de confort pentru a atinge un obiectiv pe care unii l-au crezut imposibil şi am făcut asta într-un mod profesionist, etic şi, mai ales, lucrând în echipă, “ spune Alexandra Romanescu. “Cultura organizaţiei ajută oamenii să înţeleagă care este scopul lor în acea companie, iar noi pe Kilimanjaro ştiam de ce suntem acolo şi ceea ce ne-a adus pe toţi la comun şi pentru ce luptam. Am înţeles că doar împreună putem să câştigăm, urmând cu stricteţe fiecare pas din planul foarte bine pus la punct. Fiecare dintre noi avea un rol foarte important la succesul grupului, iar dacă o verigă din acest lanţ se rupea, echipa trebuia să renunţe. Atunci când treci printr-o astfel de experienţă, nimic nu ţi se mai pare imposibil, găseşti soluţii pentru orice şi oricine. Ne-am dezvoltat capacitatea de a gândi şi reacţiona sub presiune, de a comunica cu oameni care sunt sub presiune. Ideea de bază este că ne-am format un comportament sănătos bazat pe încredere care trebuie neapărat să fie introdus printre colegii care nu au avut oportunitatea să ajungă în această călătorie iniţiatică. Am învăţat că o discuţie de informare privind paşii următori, de 20 de minute, ţinută în fiecare seară, poate să îţi schimbe perspectiva asupra unor lucruri trăite într-o zi de muncă, am observat cât de important este să laşi o persoană să îţi spună ce simte cu adevărat după o zi în care a muncit alături de tine şi cât de mult o poate ajuta feedback-ul tau.
Am învăţat că uneori este bine doar să ascultăm şi că există momente la fel de importante în care trebuie să ne spunem părerea“, precizează Andrei Gherasim“. Toţi ne-am întors cu un alt mindset după ce ne-am dovedit că am putut atinge cel mai înalt vârf al Africii.
Ştim acum că ne putem seta obiective ambiţioase. Am fost 200% prezenţi – eram axaţi pe obiectivul stabilit şi, cu siguranţă, ne-am bucurat de fiecare pas şi de fiecare secundă, “ susţine Bianca Vlăsceanu. “Ne ajută să ne atingem orice obiectiv ne propunem, ne face să fim mai responsabili şi mai încrezători. Nimic nu poate fi de neatins, de nerealizat. Ne dorim să fim cei mai buni în ceea ce facem şi, prin eforturile noastre, să continuăm să arătăm că se poate“, decară Elena Simion. “Proiectul All for Kilimanjaro a fost cel mai ambiţios proiect realizat de UPC România pentru angajaţii săi. Personal, nici nu ştiu cum am început să mă implic şi cum a ajuns ca acest obiectiv de a ajunge pe Kilimanjaro să fie unul dintre cele mai ambiţioase, care să mă ţină în priză atâta vreme. UPC a demonstrat că atunci când cineva îşi propune ceva poate să treacă peste orice obstacol şi să ducă la bun sfârşit toate planurile. Un alt mesaj pe care acest proiect îl transmite întregii echipe este că indiferent de departamentul din care faci parte, de poziţia ocupată în companie, cu toţii avem valori şi idei comune. Mai mult, am demonstrat că, împreuna, putem reuşi”, afirmă Irina Zinculescu. “Prin puterea exemplului creşte motivaţia şi coeziunea la nivel de companie. Grupul care a urcat pe Kilimanjaro a fost format din persoane care lucrau în departamente diferite şi mulţi dintre ei nici nu se cunoşteau. A fost o ocazie bună pentru a demonstra că se pot realiza lucruri dificile atunci cand este o bună organizare şi un scop comun la care toţi aderă 100%”,susţine Paul Dudău “Dacă vom reuşi să împrăştiem ajutorul spontan, bunăvoinţă, spiritul de echipă şi ambiţia de a merge mai departe vom fi cu toţii mai câştigaţi”, spune Sabina Bălan
Frumos şi greu
Cum au crezut că va fi şi cum a fost?
“Expediţia a fost tot ce mi-am imaginat că va fi. O experienţă unică, trăită alături de o echipă unită”, spune Alexandru Romanescu. “Am citit mult despre Kilimanjaro, am vizionat documentare şi, nu în utimul rând, am ascultat poveştile prietenilor mei care au ajuns acolo. Ideea comună fiind simplă, Kilimanjaro pare uşor, dar nu este pentru oricine! M-am gândit foarte bine şi ţinând cont de faptul că merg foarte des pe munte, sunt alergător montan şi am ceva experienţă, nu va fi uşor, dar nici imposibil pentru mine. Şi totuşi… a fost greu. Dar frumos. Foarte frumos. Dar greu”, susţine Andrei Gherasim. “A fost minunat – chiar dacă au existat momente în care eram obosită. Am văzut, la Stella Point, cel mai frumos răsărit şi am simţit, cu adevărat, energia lui. Seara vedeam cele mai luminoase stele. Traseul era diferit de la o zi la alta – treceam de la o formă de relief la alta – la fel ca şi la ,birou – nicio zi nu se aseamana cu alta – niciun proiect cu altul”, afirmă Bianca Vlăsceanu. “Am crezut că o să fie greu şi a fost foarte greu. A fost prima experienţă a mea de a dormi în cort. – Mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc
fără duş, cu sacul de dormit şi cu praful mult din jurul nostru”, spune Irina Zinculescu. “Cu sinceritate spun că sunt o persoană realistă de fel dar în acest caz pot spune cu toată tăria că am subestimat dificultatea expediţiei. Poate acesta era şi un mod de automotivare, însă te trezeşte imediat ce începi ascensiunea. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut până în prezent, dar a meritat fiecare minut”, spune Mihnea Dorobanţu. “Înainte de plecare, m-am gândit că va fi un traseu greu accesibil cu dificultăţi de escaladare dar că, cu o bună organizare, vom reuşi să ajungem pe vârf. Referitor la întrebarea cum a fost, pot spune că uşor în primele zile şi greu în noaptea urcării finale. Cu toate greutăţile, tot grupul a reuşit să ajungă pe vârf, ceea ce din punctul meu de vedere consider că a fost o foarte mare realizare pentru fiecare dintre noi şi pentru echipă”, declară Paul Dudău.
”Am citit foarte mult înainte despre loc, despre impresiile celor care au urcat pe munte. Mi s-a părut impresionant efortul localnicilor, porteri şi ghizi la un loc, de a ne ajuta să urcăm. Chiar am fost răsfăţaţi – singura noastră îndatorire era de deplasat dintr-o tabără în alta”, susţine Sabina Bălan.
Şi da şi nu
Întrebaţi dacă ar mai repeta această experienţă, şi dacă da, ce nu ar mai face de această dată, Alexandra spune: “Nu aş mai repeta această experienţă, deoarece cred că este o experienţă unică, iar repetarea ei i-ar lua din unicitate şi frumuseţe”. “Da, cu siguranţă DA! Mi-aş dori să urc pe un alt traseu, şi, de preferat, aş încerca să îl fac în 6 zile. Mi-ar plăcea să stau mai mult alături de acei porteri şi să încerc să îi ajut cu orice pot eu şi să le ascult poveştile de viaţă ”, spune Andrei Gherasim. “Cu siguranţă aş repeta experienţa. Nu ştiu dacă aş schimba ceva. Totul pe munte poate fi imprevizibil “, spune Bianca Vlăsceanu. “Cu siguranţă este o experienţă unică, dar cred că aş repeta-o, în alte circumstanţe, de ce nu?! Sincer, mi-e un pic dor. Nu aş schimba nimic.”, declară Elena Simion. “Cu siguranţă aş mai repeta o astfel de experienţă, de această dată nu aş lua cu mine lucruri inutile care mi-ar îngreuna deplasarea”,
conchide Georgiana Dinu. “Nu aş mai repeta aceasta experienţă, iar motivul este unul singur: nu ar putea să iasă la fel de bine. Când am ajuns în aeroport şi am văzut familiile noastre, colegii, mi-am dat seama cât de norocoşi suntem. Este, într-adevăr o experienţă, aş spune, once in a lifetime. Am avut cea mai bună organizare, l-am avut pe Alex Găvan cu noi, am avut aproximativ 60 oameni din Arusha, am avut cel mai bun echipament şi o echipă strâns sudată. Nu am fi reuşit unul fără celălalt”, susţine Irina Zinculescu. “Dacă imediat la întoarcere aş fi zis categoric „nu”, cu fiecare zi trecută mai aduc câte un procent pentru un răspuns pozitiv. Uiţi cât de greu a fost şi te uiţi la poze, te gândeşti la ce înălţime ai reuşit să ajungi şi te gândeşti faptul că poate nu o să te mai întâlneşti cu o astfel de decizie”, spune Mihnea Dorobanţu.
“Da, cu siguranţă voi repeta acest gen de experienţă”, declară Paul Dudău.
“Cu siguranţă da, dar pe alt munte. Totul a fost atât de bine planificat de Alex Găvan, încât aş face mult mai multe decât făceam înainte, în zona de pregătire”, spune Sabina Bălan.
Acum, totul pare posibil
O astfel de experienţă schimbă vieţi şi atitudini. “Consider că în urma experienţei sunt mai curajoasă (accept mai repede provocări pe care, până acum, le-aş fi refuzat), mai conştientă de capacitatea mea de a face lucrurile să se întâmple, mai empatică, mai perseverentă şi, nu în ultimul rând, mai răbdătoare şi iertătoare”, declară Alexandra. “După această experienţă am venit cu o mare poftă de viaţă şi de a încerca lucruri noi. Am mai multă încredere în mine şi chiar simt că pot face orice. Pot să ating orice obiectiv, oricât de înalt ar fi „vârful” lui”, spune Andrei Gherasim. ”Pe munte, am descoperit în fiecare zi lucruri noi despre mine. Odată ce am reuşit să ajung la 5.895 de metri ştiam că pot realiza lucruri ce par imposibil de realizat. M-am întors de pe Kilimanjaro cu multe planuri şi proiecte în minte. Am învăţat pe munte că trebuie să faci fiecare lucru „pas cu pas”, fără să sari vreo etapă şi că este bine să pleci cât se poate de pregătit la drum – cu toate resursele necesare, cu tot „echipamentul” adecvat şi cu gândirea unui câştigător”, susţine Bianca Vlăsceanu. “Mă consider o persoană veselă şi îmi place foarte mult ceea ce fac. Nu aş spune că mi-am schimbat atitudinea, dar această experienţă mi-a întărit convingerea că în această companie sunt foarte mulţi oameni minunaţi, lângă care sunt mândră să-mi desfăşor activitatea. Simt că pot face mult lucruri alături de ei”, afirmă Elena Simion. “Am înţeles că atunci când treci prin momente grele nu trebuie să te dai bătut. Pentru că tu eşti pregătit să faci mai multe decât crezi”, spune Georgiana Dinu. “Sunt mai atent la detalii şi încerc să planific mai bine activităţile curente şi să stabilesc în amănunt planuri pentru activităţile pe termen mai lung”, afirmă Paul Dudău.
“Un optimist rămâne întotdeauna optimist”, conchide Sabina Bălan.
Determinare şi putere
Cum se vedeau între ei aceşti tineri înainte de ascensiune şi cum s-au văzut după? “Pe unii dintre colegii mei nu îi cunoşteam înainte de a fi anunţată că fac parte din echipă, însă sunt foarte bucuroasă că după această experienţă, am rămas prietenă cu fiecare dintre ei, am aflat multe despre fiecare în parte şi clar îi văd mult mai puternici şi mai perseverenţi după această experientă”, spune Alexandra. “Această întrebare vreau să o dedic în principal fetelor din echipă, deoarece pentru mine ele au fost cele mai puternice şi motivate dintre noi toţi. Nu mă aşteptam să văd atâta determinare şi putere la ele, aveau în fiecare dimineaţă zâmbetul pe buze şi chef de viaţă. Acesta este spiritul care a reuşit să motiveze echipa şi să ne ducă pe vârf! Acum îi văd pe toţi foarte puternici şi cu multă încredere în ei”, declară Andrei Gherasim. ”Pe o parte dintre ei nu îi cunoşteam şi nici la birou nu ne intersectasem pana atunci. Acum ştiu cu siguranţă că fiecare membru al echipei este puternic, determinat şi vrea să îşi atingă obiectivul setat”, spune Bianca Vlăsceanu. “Pe o parte dintre ei nu îi cunoaşteam iar imaginea despre celalată parte „mi-am desenat-o” în cadrul interacţiunilor de la locul de muncă, un desen incomplet, ce-i drept. Am descoperit că sunt colegi pe care te poţi baza”, susţine Irina Zinculescu. “Singurul cuvânt pe care l-aş putea folosi în descrierea colegilor este de „învingători”, spune Mihnea Dorobanţu. “Acum îi percep ca prieteni, înainte erau colegi!”, afirmă Paul Dudău. “Pe o parte nu îi ştiam, însă acum ne simţim ca şi cum ne cunoaştem din copilărie. Şi cu bune şi cu rele”, spune Sabina.
Încrederea care uneşte
Cum se sudează o echipă după o astfel de experienţă? ”Consider că o astfel de experienţă sudează o echipă deoarece promovează perseverenţă, cooperare, autocontrol, respect, empatie, şi, mai ales muncă în echipă”, spune Alexandra. “Este clar că o astfel de experienţă creează anumite legături puternice între membri, deoarece timp de opt zile, 16 oameni din echipa UPC au stat zilnic împreună pe munte, fără să comunice cu alte persoane, având acelaşi scop. Împreună cu provocările întâlnite pe traseu, momentele grele şi momentele frumoase au dus la o conexiune puternică între noi. Acum, când ne întâlnim, ne revin în minte toate amintirile petrecute acolo şi toate momentele grele peste care am trecut împreună”, susţine Andrei Gherasim.
“Am plecat 16 oamenidin departamente diferite, funcţii diferite, personalităţi diferite, vârste diferite şi am ajuns să fim o echipă. Ne cunoaştem, ştim că ne putem baza unul pe celălat, ca putem urca sau coborî un etaj pentru a cere ajutor (fie că este legat de muncă, fie că este personal). Fiecare, vreau să cred, a dus acest lucru în echipa din care face parte”, afirmă Bianca Vlăsceanu.
“Te face să realizezi că atunci când o echipă este unită şi are aceleaşi obiective, drumul către succes este cu siguranţă mult mai uşor de parcurs, iar satisfacţia, în momentul în care reuşeşti, este unică”, spune Elena Simion. ”Pentru a putea sublinia această idee cred că pot spune că rămân nişte legături pe viaţă între membrii care au participat la această expediţie”, declară Mihnea Dorobanţu.
“A crescut gradul de încredere şi simţi că acest sentiment este reciproc. Te poţi baza fără dubii pe cel care este lângă tine, ceea ce înseamnă foarte mult”, spune Paul Dudău. “Se creează o legătură bazată pe încredere, ştii că sunt oameni alături de care vrei să mergi mai departe”, afirmă Sabina Bălan.
