De ce angajații nu aplică ce învață la training?

De Andrei Văcaru, trainer HPDI

Trăim într-o lume subjugată de KPI-uri, target-uri, planuri, challenge-uri și ROI. Evident, și lumea training-urilor se ghidează după astfel de concepte. Companiile au strategii de respectat, participanții au target-uri de atins, trainerii primesc obiective care trebuie îndeplinite.

În hățișul de termeni și specificații contractuale, rămâne o întrebare: cât din ceea ce se întâmplă într-un training se și aplică în viața de zi cu zi? Foarte puțin. Mult mai puțin decât s-ar putea, extrem de puțin din cât ar fi bine să se aplice. Iar, motivele țin de toate părțile implicate.

Dacă ne uităm în curtea trainerilor, prima problemă apare atunci când livrezi un training în care nu ai experiență, ci folosești noțiuni venite cu licență sau preluate de la specialiști în domeniu. Este de-a dreptul imoral să le vorbești oamenilor despre ceva în care tu nu poți pune o bucată bună din viață și din propria experiență. În plus, este incredibil felul în care încă se mai practică livrarea de cunoștințe „conform cărții”. Felul în care participanții nu sunt stimulați să gândească, să pună sub semnul întrebării regulile și normele care îi împiedică să fie performanți și împliniți. Să nu uităm că nu mulțumirea managementului ar trebui să fie principalul obiectiv, ci acela de a-i învăța pe oameni CUM să gândească (nu CE să gândească!).

Alteori, în goana după cât mai multe zile de livrare, nu mai există timpul necesar pentru înțelegerea nevoilor celor care participă. De foarte multe ori, obiectivele managementului sau ale oamenilor din HR nu sunt, nici pe departe, asemănătoare cu așteptările oamenilor care participă la training. Și atunci, pe cine împaci?! Datoria unui trainer este de a deschide minți, în primul rând. Astfel, răspunsul vine de la sine.

În egală măsură, trainerii ar trebui să renunțe definitiv la atitudinea de “profesor”. Oamenii au nevoie de un prieten în care să poată avea încredere, în cineva care să nu le livreze clișee, ci să îi ajute să ia propriile decizii și să îi provoace să gândească.

Dacă discutăm despre responsabilitatea companiilor, ei bine, este foarte dificil ca oamenii să aplice noțiunile învățate, atâta timp cât nu au parte nici de sprijin și nici de ocaziile în care să facă asta. Concret, dacă ai trimis oamenii la curs de comunicare asertivă, așteaptă-te că ei să aibă nevoie de sprijin pentru a vorbi deschis în fața șefilor și a colegilor. Un curs nu șterge temerile, angoasele și mentalitățile dobândite în ani de lucru. În plus, orice informație nouă, are nevoie de ocazii în care să fie testată și apoi îmbunătățită. Iar asta necesită timp și înțelegere. În al treilea rând, cei mai mulți participanți spun: ar trebui să livrați training-ul ăsta și celor din management. Iar asta nu se prea întâmplă.

Soluția? Participanților să li se ceară explicit să implementeze noțiunile, iar cei din management să fie primii care îi susțin.

Ajungem, nu în ultimul rând, la beneficiarii unui training: participanții. De cele mai multe ori, nu înțeleg de ce au fost trimiși la training și pleacă de la premisa că este vorba de o pedeapsă. Din start, asta le limitează disponibilitatea de a învață cât mai multe.

În al doilea rând, atitudinea este una fatalistă atunci când vine vorba să schimbe ceva în abordarea lor: așa ni se cere, asta se vrea, oricum nu putem schimba nimic. Este un lucru frapant, mai ales că vine din partea unor oameni cu media de vârstă de 25-30 de ani. Oameni care nu sunt dispuși să lupte pentru lucrurile în care cred, atâta timp cât pentru asta ar trebui să își contrazică șefii. Este frapant pentru că și media și companiile sunt pline de clișee legate de leadership, autenticitate, schimbare etc. În viața reală însă, ei învață doar că e mai bine să înveți să maschezi.

Problemele devin issue-uri, rezultatele devin KPI, conflictele devin probleme de comunicare, nemulțumirile devin diferențe de așteptări.

În final, mulți participanți au o abordare de genul: „zi-mi cum să fac, fără să fiu nevoit să înțeleg de ce”. Ei cer scheme valabile pentru toate situațiile, care pot fi aplicate oricând și cu oricine și uită că fiecare situație este diferită. Acceptă foarte greu că reușita nu presupune ca cineva să îți descrie fiecare pas, ci ca tu însuți să îți faci o strategie. Iar această strategie presupune să folosești toate informațiile primite și să iei decizii, să greșești, să lupți cu tine în primul rând și, mai ales, să înțelegi că doar tu poți fi responsabil pentru fericirea sau nefericirea ta. Iar pentru asta, nu există rețete în cinci pași și nici scheme pe care să le aplici peste propria viață. Fie ea acasă ori la serviciu.

Comentarii