Atunci când lucrurile merg bine, nu te gândești să îți reconsideri strategia. Mergi mai departe pentru că „nu ai motive să schimbi ceva ce merge”, nu? Ei bine, atunci când te apuci să schimbi acel ceva care nu mai merge, deja te poți considera în urmă chiar dacă impulsul pentru un astfel de „bungee jumping intern” apare mai ales când ajungi la ananghie.
de Raluca Mihăilă
Moment de răscruce, vertij și multă debusolare. Sunt zile fără noimă, cu îndoieli și nemulțumire față de o situație aparent fără ieșire. O senzație sufocantă de lipsă de timp, că cineva te aleargă și tu fugi fără să știi încotro. Te doare tot corpul, ochii te ustură, ești anxios, pulsul crește, abia mai poți să respiri. Totul face parte dintr-o viață la care nu știi să te fi abonat. Într-un final, îți dai seama de ce ți se întâmplă și te mai liniștești. După aproape doi ani de bâjbâieli, de razvrătire față de ce și cum fac alții, după clipe îndelungi de îndoială și nesiguranță, credeai că în sfârșit ai înțeles. Doar că te ancorasei atât de tare în ideea că ai fi înțeles, încât nici nu voiai să auzi părerea altora, de teamă că ar putea fi diferită de a ta. „Eu știu. Nu am nevoie să îmi spună nimeni cum să îmi trăiesc viața”… Asta până când ai realizat că de fapt nu știi exact ce cauți în viața ta. Și începi să te întrebi, pentru prima dată fără teamă de răspunsurile incomode, de unde atâta și atâta neliniște.
Ești genul de om care arde, care se consumă, care pune la suflet și care se dă pe sine în orice demers personal sau profesional. Pentru managerii care se cred proprietari de negrișori pe plantație, oamenii ca tine sunt unealta perfectă: muncesc enorm pentru că sunt motivați intrinsec, nu cer măriri de salariu sau bonusuri pentru că nu lucrează doar pentru bani, se pun la îndoială pe ei înainte de oricine altcineva, trimit proiectele înainte de termen și, când apare nevoia de ore suplimentare, se acuză pe ei că nu și-au făcut treaba în orele de program, ignorând supraîncărcarea.
AȘTEPTĂRILE ȘI COSTUL LOR
Statutul social și statusul corporatist hrănesc din plin egoul și au ca principale ingrediente cartea de vizită și semnătura de la birou. Muncești 17 ore pe zi. Și ce dacă? Doar ești Director, ce vrei, să muncești 8? Numărul de ședințe din calendar a ajuns deja un reper pentru cât de importantă este funcția. Te mai uiți și în niște tabele de care ai vrea să scapi, dar știi că în viață nu poți face numai ce îți place. Așa că înghiți în sec și îți promiți să pleci, măcar azi, până în 22.30. Nu mai vezi clar, nici la propriu, nici la figurat. Dar în bezna de moment te declari fericit și împăcat cu viața ta.
Corporațiile vin adeseori cu reguli și restricții, așa că, dacă ai ambiții și nu vrei să rămâi un oarecare, îți planifici să urci până la treapta unde fie primești recunoașterea mult râvnită, fie poți să faci și ceea ce îți place. Ce se uită adeseori este costul în ani al acestor ambiții și răspunsul la întrebarea: „Până atunci ce facem?” A spus-o Hipocrate acum 2.500 de ani, o putem spune și noi acum fără să greșim câtuși de puțin: orice exces este împotriva naturii. Ce faci când forțezi prin exces o poziție conjuncturală? Te apropii de momentul dezechilibrării. Independența dată de iluzia unei echipe care pare să te iubească sincer sau de un inbox plin este de fapt o formă de captivitate. De ce? Pentru că o astfel de viață se hrănește doar din validarea celorlalți și din intersecția dintre rolul distribuit ție de un terț și interesele celor care vor ceva de la tine.
Când te ridici din molozul propriei demolări și îți scuturi orgoliul rănit, amintindu-ți că aveai un suflet sub perfecționismul antrenat prin workshopuri, îți dai seama că ești vulnerabil și nedefinit. Și simți nevoia să faci ceea ce știi foarte bine: să te dovedești. Doar că acum nu mai ai cui pentru că nimănui nu-i mai pasă. Și crezi că dacă ceilalți nu mai sunt interesați, a te dovedi în fața ta nu prea are sens. Așa că, nemaiavând loc de tine în tine însuți, ajungi să clachezi pe un fond de negare vehementă și precisă a realității. Cel mai grav, reușești să îți suprimi antidotul pentru recuperare: curiozitatea.
BUN DE PLATĂ
Finalul este disperarea și lipsa de sens. Nu te mai recunoști, judeci înainte să asculți până la capăt, ai o stare de nervi continuă, tinzi spre gânduri extremiste și îți pavezi singur drumul către o criză de identitate. În astfel de momente ajungi să ieși din tine și să faci ochii mari văzându-te cum ești, dar fără să știi cum să pui stop. Sinapsele ți se leagă ciudat și ai senzația de cap tulbure. Îți duci raționamentele atât de departe încât nu te mai consideri, tu pe tine, un interlocutor viabil. Iar toată lupta asta te duce la oboseală cronică. Analizându-te, apoi, retrospectiv, constați că devenisei captiv întrun univers creat de tine și, cum spunea un om extraordinar, cel mai periculos este să faci foarte bine un lucru greșit! Nevoia de a vorbi se transformase în a te plânge altora, alternând între paranoia și auto-compasiune atunci când erai doar tu cu tine.
Știu cum e să transpiri anxietate cu fiecare fărâmă de aer pe care o disloci în jurul tău și să te întrebi cum de ai ajuns atât de departe. Pentru a opri supliciul unei vieți pe care nu mi-o doream, pentru mine a fost nevoie să respir de câteva ori suficient de adânc încât să amețesc, să închid telefonul pentru câteva zile și să stopez orice discuție cu oamenii, să ascult pian pe întuneric și să mă întreb, stând pe jos în poziție de yoga pentru vreo 8 ore, „ce îmi place și ce nu îmi place din ce fac?”. Și asta fără să îmi fie teamă de răspunsuri incomode. Nu se mai putea. Nu mai eram om. Nu omul pe care îl știam și în compania căruia mă simțeam în siguranță.
Printre porumbeii din Cișmigiu am văzut lucrurile complet altfel. Îmi devenise totul clar.
1. Poți face compromisuri, dar fără să te compromiți. Adaptarea nu înseamnă conformism, ci supraviețuire. Întrebarea este dacă vrei să trăiești unde ești sau vrei să te muți.
2. Emoție? Da. Dar până când îți dă cu minus la finalul a doi ani consecutivi de bilanț. După, treci pe rațiune. Nu ai voie să te lași pradă emoției la job.
3. Trebuie să susții ideile în care crezi, dar să nu le forțezi. Îți faci cel mai mare deserviciu dacă impui o idee în care nimeni nu crede și te lansezi într-o luptă inutilă și dureroasă cu tine însuți. Don’t force it, win it!
4. Nu trebuie să pui prea multă presiune pe tine. Îți faci rău și ție, le faci rău și celor din jur. Dacă greșești, repari. La un moment dat, până și cele mai bune circuite se ard.
5. Este nevoie să spui NU. Și să închizi toate ușile care în mod clar nu duc nicăieri.
6. Schimbarea este un lucru bun.
7. Spui că nu ții la control, dar adevărul e că ții. Și ce dacă nu poți controla totul?
8. Extrema nu face bine decât la competițiile sportive. Și chiar și acolo există o nuanță dată de plăcerea participării. Echilibru!
9. Nu-ți mai dori totul din prima. Victorii și bucurii mici, din ele se construiește o viață.
10. Nu mai încerca să îi mulțumești pe toți, nu ai cum, nu e eficient și cu atât mai puțin rentabil.
11. Bucură-te de viață! Anii ăștia nu se mai întorc și nu-și aduce nimeni aminte de predarea de miercuri seară!
12. Răbdare! Ghinda nu arde etape ca să devină stejar. Lupta cu timpul este cea mai grea, dar merită.
13. Nu pot să bat din palme cu o singură mână. Pur și simplu, nu pot.
14. Dacă aștepți să îți spună alții că ești bun, poți să pleci. Trebuie să o crezi tu primul!
15. Oamenii care te trag în jos sunt deja sub nivelul tău.
Acest material a fost preluat din
numărul 57 al Revistei HR Manager,
ediția din iulie-septembrie 2018.
Pentru abonare, click aici.
