Această intervenție a fost publicată inițial în ediția de august a revistei HR Manager și face parte din seria de interviuri dedicate temei ,,Există viață după HR”, pe care vă invităm să le descoperiți în această săptămână și pe www.hrmanageronline.ro
În urmă cu câţiva ani, Directorul de HR al Dell India, care lucrase aproape toată viaţa în companie, demisiona pentru a deveni tattoo artist. Avem, aşadar, o primă sugestie de reconversie profesională: cum sună trecerea de la HR la a fi coleg cu Kat Von D din L.A. Ink? Dincolo de caracterul anecdotic al exemplului de mai sus, întrebarea e una cât se poate de reală: există viaţă după HR? Ce se întâmplă după ce un om de HR decide că a venit vremea să lase în urmă viaţa din corporaţie? Am strâns, în paginile care urmează, poveştile a opt oameni care au simţit că e timpul să aleagă un drum nou. I-am întrebat cât de greu le-a fost să renunţe la HR, care au fost cele mai mari provocări cu care s-au confruntat, ce sfaturi au pentru cei care vor să facă la fel şi cum e viaţa departe de biroul „corporate”. Am descoperit, astfel, că viaţa „după HR” e presărată cu „ups and downs”, cu speranţe mari şi temeri la fel de mari, cu zile pline de de deznădejde, dar şi cu zile bune şi pline de optimism. Textele care urmează sunt o radiografie detaliată, onestă şi nefardată a vieţii „post-HR”. Lectură plăcută!
***********************************************
Oana Radu: „Viaţa fără «badge», la fel ca viaţa, în general, e cu «ups and downs», cu momente de încredere maximă în viitor, dar şi de teamă sau deznădejde”
Oana Radu e Consilier în Carieră (freelancer). Anterior a fost Organizational Development Manager la Heineken România, HR Manager la UniCredit Management Consultancy Milano, Learning & Development Manager la GE Money.
Primul meu contact cu viaţa de corporaţie a fost în anul 2000. Mă dusesem să-mi depun CV-ul la sediul Connex din Nerva Traian pentru că aveam o prietenă care lucra la Dialog şi mi se părea fabulos că putea să câştige atâţia bani doar vorbind la telefon. Adică din „stat degeaba”, cum mi se părea mie.
– „Buna ziua, sunt Oana Radu. Aţi sunat la Connex. Cu ce vă pot ajuta?”
Abia după câţiva ani, în care am învăţat toate răspunsurile posibile la această întrebare, am înţeles că am avut un mare noroc să îmi încep cariera astfel. Munca de debut, de operator call center, a fost cea mai bună şcoală pe care puteam să o urmez pentru viitoarea mea carieră. Acesta a fost începutul: şase ani în Customer Operations, unde am fost şi trainer.
În 2006 am avut prima tentativă de antreprenoriat. M-am gândit să abordez domeniul în care profesasem şi care îmi era deja familiar, fără să ştiu, însă, că – pentru a avea succes pe cont propriu – nu e suficient doar să ai cunoştinţe profesionale solide. Mi-am asumat decizia şi m-am întors să mai învăţ.
Mi-am continuat cariera în mari corporaţii, iar ultimii 10 ani i-am petrecut în HR. Au fost ani în care am lucrat direct cu oamenii şi în care am identificat multe nevoi de dezvoltare ale acestora. Primeam mereu întrebări de tipul: Cum îmi identific punctele forte şi punctele de îmbunătăţit? Cum să-mi valorific potenţialul? Cum să „fiu văzut”? Care sunt paşii pe care îi pot face pentru a avea o carieră de succes? Cum pot împleti armonios viaţa personală cu cea profesională? Ce programe de dezvoltare pot urma? Cum trec cu succes de interviurile de selecţie? Cum să scap de rutina zilnică şi de plafonarea profesională?
Pe cele mai multe reuşeam să le adresăm prin programe de training, coaching sau mentoring. Exista, însă, întotdeauna ceva care rămânea „la urmă” şi care era fie parţial acoperit, fie deloc acoperit (de cele mai multe ori din lipsă de timp sau bani). Toate aceste lucruri, dublate de dorinţa mea de a da înapoi ceva din ceea ce am învăţat, m-au ajutat – ulterior – să găsesc direcţia potrivită pentru mine. De la asta am plecat atunci când am pornit din nou în viaţă pe cont propriu şi am ales ce vreau, ce ştiu, ce trebuie să fac mai departe: consiliere în dezvoltare personală şi profesională.
Cu toţii avem momente de îndoială, momente în care nu ştim cine suntem cu adevărat sau dacă drumul pe care am apucat este cel mai potrivit pentru noi. Nu ştim dacă suntem plătiţi corect pentru efortul pe care îl depunem, dacă munca noastră este apreciată corect de cei cu care lucrăm sau dacă abilităţile noastre sunt puse în valoare cu adevărat. Nu ştim dacă poziţia pe care o ocupăm în organigramă este cea mai potrivită sau dacă echilibrul nostru personal nu s-a pierdut cumva pentru că ajungem, fără să ne dăm seama, să petrecem mai mult timp la birou decât acasă, cu familia şi prietenii.
Am fost întotdeauna atentă la cei de lângă mine şi nu m-am limitat doar să le analizez nevoile şi parcursul după criterii profesionale. Una dintre cele mai mari bucurii ale mele este că am reuşit să consolidez echipe funcţionale, că am înţeles modul în care funcţionează cel mai bine fiecare om şi care sunt „butoanele fierbinţi”. Îmi ascult oamenii, ţin cont de părerile lor, le dau libertate şi îi expun mult, iar ei simt că sunt de partea lor. Le ştiu punctele forte, punctele slabe, speranţele şi visele şi reuşesc să îmbin latura profesională cu cea personală fără să depăşesc limite şi fără să îmi fie teamă să le arăt că-mi pasă.
Am reuşit să înţeleg că fiecare dintre noi este o individualitate în care latura personală şi cea profesională coexistă, iar rostul nostru nu e să le delimităm una de cealaltă, ci să le facem să funcţioneze coerent şi armonios împreună. Poate şi pentru că mă apropii de 40 de ani, dar şi datorită acestor noi lecţii învăţate, am simţit că este momentul să dau din nou o şansă antreprenoriatului, de data aceasta mai „coaptă” profesional şi cu o dorinţă puternică de a-i ajuta pe oameni, de a lăsa ceva în urma mea în viaţa asta.
Aşa am luat decizia de a continua viaţa fără „badge”, în luna martie a acestui an. Trecerea n-a fost simplă, pentru că multinaţionalele îţi dau acel „sense of belonging”: te trezeşti, te duci la birou, unde bei cafeaua cu colegii, ieşi la ţigară, participi la şedinţe, faci strategii, iei decizii, eşti cineva. Adrenalină, tată! Ori eu, dintr-o dată, mă trezesc într-o dimineaţă, mă uit la ceas la ora la care, în mod normal, ar fi trebuit să fiu deja în drum spre birou şi-mi zic: „Now what?” Mi-a fost oarecum teamă de acest moment, dar n-a fost cazul. M-am dat jost din pat, m-am dus la baie şi am avut timp, pentru pentru prima oară după mulţi ani, să mă privesc cu adevărat în oglindă şi chiar să mă văd pe mine, să-mi zâmbesc şi să-mi spun: „This is the first day of the rest of my life!”
Sunt eu, după 17 ani de muncă în corporaţie, ani în care am învăţat toate lucrurile care mă ajută să fac ceea ce fac azi. Nu în ultimul rând, corporaţia a însemnat pentru mine şi dezvoltare personală. Am facut parte din programe de coaching, mentoring, talents. Am lucrat cu oameni care m-au inspirat, de la care am învăţat să fiu un lider bun. În toţi aceşti ani am lucrat cu mine ca să rezolv lucruri din interior, ca să pot „să fac pace cu mine”. Iar una dintre bucuriile mele cele mai mari acum, ca antreprenor, este că pot să dau toate aceste lucruri înapoi nu doar pentru o corporaţie (dacă aş mai fi lucrat într-una), ci pentru mai multe.
Am trecut prin diverse stări în lunile acestea, pentru că viaţa fără „badge”, la fel ca viaţa, în general, e cu „ups and downs”, cu momente de bucurie deplină şi momente de tristeţe, cu momente de încredere maximă în viitor, dar şi cu momente de teamă sau deznădejde. Le-am încercat pe toate. Încrezătoare, vulnerabilă, optimistă, ezitantă, viaţa mea (cu sau fără „badge”) e exact aşa: cu de toate. Şi ştiu că EU, cea de-acum, iau cea mai bună decizie pentru mine.
