Această intervenție a fost publicată inițial în ediția de august a revistei HR Manager și face parte din seria de interviuri dedicate temei ,,Există viață după HR”, pe care vă invităm să le descoperiți în această săptămână și pe www.hrmanageronline.ro
În urmă cu câţiva ani, Directorul de HR al Dell India, care lucrase aproape toată viaţa în companie, demisiona pentru a deveni tattoo artist. Avem, aşadar, o primă sugestie de reconversie profesională: cum sună trecerea de la HR la a fi coleg cu Kat Von D din L.A. Ink? Dincolo de caracterul anecdotic al exemplului de mai sus, întrebarea e una cât se poate de reală: există viaţă după HR? Ce se întâmplă după ce un om de HR decide că a venit vremea să lase în urmă viaţa din corporaţie? Am strâns, în paginile care urmează, poveştile a opt oameni care au simţit că e timpul să aleagă un drum nou. I-am întrebat cât de greu le-a fost să renunţe la HR, care au fost cele mai mari provocări cu care s-au confruntat, ce sfaturi au pentru cei care vor să facă la fel şi cum e viaţa departe de biroul „corporate”. Am descoperit, astfel, că viaţa „după HR” e presărată cu „ups and downs”, cu speranţe mari şi temeri la fel de mari, cu zile pline de de deznădejde, dar şi cu zile bune şi pline de optimism. Textele care urmează sunt o radiografie detaliată, onestă şi nefardată a vieţii „post-HR”. Lectură plăcută!
***********************************************
Anca Blaga: „Atâta timp cât ajungi să te convingi că reconversia este o experienţă de învăţare, nimic nu poate fi greşit pe drum”
de Anca Blaga
Anca Blaga e Product Manager la Bokkeh Design Studio. Anterior a fost Consultant Recrutare la Sales Consulting, Procurement Team Leader, dar şi Specialist Recrutare & Employer Branding la Michelin, HR Generalist la Ceprocim Engineering.
Vine un moment când simţi nevoia să faci ceva cu mâinile tale, ceva concret şi palpabil. La mine momentul acela a venit acum doi ani, când am început să strâng vechituri de lemn din podurile cunoscuţilor şi să încerc, cu toată stângăcia mea, să le reinterpretez. Aveam un vis: să-mi fac propriile obiecte, în care să pun cât mai mult din ceea ce simţeam. Între timp, urma să mă joc cu forme şi texturi, cu rumeguş, construind de la zero mici obiecte din lemn, pe care le comandau, în general, cunoscuţii mei. În balcon a început totul. Apoi am descoperit Nod Makerspace, un centru al industriilor creative, unde am găsit un atelier numai bun pentru meşteritul meu, dar şi oameni cu idei şi cu o efervescenţă care mi-au hrănit şi mai mult nevoia de a explora.
Vreme de câteva luni, imediat după job mergeam la atelier şi meşteream cu orele. Plecam târziu acasă, cu miros de rumeguş proaspăt şi cu nerăbdarea de a mă reîntoarce, pentru că mereu urma ceva la care nu mă aşteptam.
Am decis să mă retrag din corporaţie nu pentru că nu îmi mai doream să fiu acolo, ci pentru că îmi doream să fiu mai mult în atelier. Şi trebuia să fac o alegere. Am ales să închei frumos, zic eu, un parteneriat care m-a format vreme de câţiva ani. HR-ul te căleşte pe mai multe paliere în materie de comunicare interpersonală, aşa că trusa mea de unelte s-a completat şi cu elemente „umanizate”. Nu spun că trecerea a fost uşoară sau că aş fi fost deja bine echipată pentru valul de schimbări care au urmat. Spun doar că, dacă nu aş fi avut şi experienţa din corporaţie (cu precădere cea din Resurse Umane), mi-ar fi fost, cu siguranţă, mult mai greu când scoteam capul din atelier ca să stabilesc o relaţie cu un partener, un furnizor, sau cu oricine ar fi participat, într-un fel sau altul, la proiectele mele.
A trecut mai puţin de un an de când am început să fac design de obiect. Focusul s-a schimbat, acum încerc să duc pasiunea pentru lemn mai mult în zona de business, iar odată cu el s-au schimbat şi provocările.
Vreme de zece ani, joburile pe care le-am avut s-au construit în jurul nevoii de a controla şi de a anticipa rezultatele, de a performa şi de a fi mereu vigilentă la modul în care pot „corecta” deviaţiile de la standarde. Ori, creativitatea în lumea asta nouă nu se poate manifesta atâta timp cât rămâi captiv în ghearele perfecţionismului, atâta timp cât nu îţi dai timp şi spaţiu să rătăceşti şi să trăieşti incertitudinea în toate nuanţele ei.
Aşadar, o vreme m-am luptat cu tot ce a venit nou, am vrut un proces curat, simplu, predictibil, care să mă ducă la rezultat. Şi am mai vrut ca rezultatul să fie validat, evident. A fost o luptă pe care am pierdut-o, din fericire. Spun „din fericire” pentru că doar atunci am început să accept că, în etapa nouă în care mă găseam, incertitudinea era cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. În domeniul acesta creativ nimeni nu are vreo reţetă şi nu ştie vreo magie care să genereze, în final, un produs bun. E despre încercări, erori şi despre trăit experienţa cu plăcere şi curiozitate, indiferent de câte ori e nevoie să o iei de la capăt. E despre plăcerea de a face lucruri care vorbesc despre binele tău personal şi diferit, poate, de binele altuia. În fiecare zi.
O altă provocare a fost să îmi reconfigurez cumva aşteptările legate de mine. Obişnuită fiind în trecut să am expertiză în ceea ce lucram, trecerea către un domeniu necunoscut, destul de tehnic, m-a zdruncinat o vreme. Trăieşti un fel de complex al impostorului pentru că ai senzaţia că te afunzi într-o lume de care nu aparţii încă şi că faci lucruri în legătură cu care nu eşti sigur.
Ca să combat trăirea asta, mi-am luat câteva luni bune de libertate, fără niciun fel de presiune financiară. Mindset-ul a fost să învăţ şi să explorez, aşa că am început să mă iniţiez – treptat – în proiectare, în desen tehnic, în procesul de design. Am vizitat ateliere ca să testez colaborări pe partea de producţie a prototipurilor şi am hoinărit prin depozite de lemn ca să descopăr esenţe şi texturi. Am avut tot felul de iniţiative care mă ţineau conectată cu ce urma să fac.
Învăţ să îmi dau timp. Uneori nu ştiu dacă merg în direcţia bună, dacă am ales corect o strategie sau alta. Dar ştiu că mă simt confortabil să descopăr. Atâta timp cât ajungi să te convingi că reconversia este o experienţă de învăţare, nimic nu poate fi greşit pe drum.
Şi în schimbările profesionale, ca în orice fel de schimbări, de altfel, cel mai bine e când ai un partener care crede în tine şi care e acolo când ai „căderi în gol”. Iar eu s-a întâmplat să am, din fericire. Şi îi mulţumesc. Lui.
